Noutati din Romania: jurnal de calatorie

  Sfintirea noii biserici penticostale din Băița de sub Codru

  N-am mai fost din vremuri uitate în satul de unde începe sau unde se gată codrul, măria sa. Mici ca întindere, joși ca înălțime și reduși ca importanță Munții Codrului s-ar putea lăuda doar că vara împrospătează aerul cu frunzișul lor bogat și că iarna își împrăștie cu generozitate mulți, mulți… metri șteri de lemn uscat să încălzească mii de cămine din zeci de sate zise codrenești de prin preajmă, sate cu oameni harnici și gospodari, îndeobște o populație îmbătrânită și secătuită.

  Atunci când înălțimile împădurite încep la Poiana Codrului se termină - parcă, parcă așa ziceau și localnicii - se termină la Băița, iar de jur împrejurul culmilor cu cântec vesel de cuci și cerbi și mistreți și lătrat înșelător de vulpi se înșiruiesc sate cu oameni blânzi și veseli și patimași… și credincioși. Dar am putea socoti și că lanțul ’’jos-muntos’’ numit Codru începe aici și apoi se duce și se tot duce, fără să intre adânc în niciunul din cele trei județe pe care le înfrățește, ori le mărginește : Maramureș, Sătmar și Sălaj.

  Pe vremuri codrul era măsurat la pas și trecut mult mai des de la Barsău la Măriuș, ori de la Asuaj la Chilia, de la Băița la Bicaz… și nu lipseau nici poveștile cu lupi, cu cerbi și mistreți, ori măcar cu nelipsitele rătăciri de la drumul ’’bine știut’’ așa cum îi place fiecărui codrean să se laude ; că pe vremea lui tata nu exista un om din toate satele acelea ’’de peste codru’’ să nu-și dorească să-l străbată înainte de zori ca să ducă de vânzare în târgul de la Ardihat, astăzi Ariniș, doi cai năzdrăvani, ori să se întoarcă a doua zi târziu și la pas ’câtingan’ cu un bivol tocmai cumpărat din târgul de vite, același din vremi neștiute, cu care să străbată apoi în toiul nopții cu lună același codru fremătând și să asculte huhurezul cântând. 

     Dar m-am luat cu vorba, cu gândul la târgurile de vite din Ariniș, la cel de cepe, ori de fete din Asuaj și la folclorul și portul atât de bogat și pestriț al locurilor ce străbatem, ca trilul păsărilor pe care nu îl mai uiți vreodată de îl asculți în apropierea unui izvor în revărsatul zorilor într-o sfântă zi de mai, la noi în codru, bineînțeles.

     Dar noi am și ajuns în Băița, deși nu am pornit dimineața devreme, iar praful de pe drum îl răscolesc una după alta zeci de mașini și limuzine, că dinspre Baia Mare curge mulțime de popor, mulți dintre ei, cei mai mulți, sunt fiii satului ce vin acasă la sărbătoare sfântă.  Suntem în unul dintre cele mai mari sate codrenești, atât de răsfirat că nu ne-ar ajunge o jumătate de zi să-l străbatem la pas. Am aflat că se împarte simplu ardelenește în trei părți : Deal, Groapă și Peste Vale.

    Oamenii îți răspund la orice îi întrebi, îți dau orice fel de explicații fără să fie bănuitori, ori răuvoitori, dar atât de scurt și simplu de ai zice că a cântat cucul. Așa aflăm că de vreme ce în satele noastre îndeobște oamenii deveniți vârstnici se lasă biruiți de patima beției, și cad în descurajare, sătenii din Băița trăiesc o puternică revigorare spirituală : există în sat și biserică ortodoxă și greco-catolică și preot la fiecare și turlele lor se înalță semețe și clădirile sunt renovate și enoriașii sunt evlavioși, dar pocăiții s-au înmulțit atât de mult, încât au devenit mai numeroși decât toți ceilalți la un loc.  Au frații, pocăiții adică, au de ani buni o casă de rugăciune, mare de vreo 500 de locuri, dar uite că și-au mai construit una, avem de acum patru biserici în sat îmi spune un sătean cu mândrie, sau poate cu tâlc. Toți sătenii sunt însă de aceeași părere : e mai bine că au mai construit o casă decât să o fi lărgit pe cea devenită neîncăpătoare. Până « peste vale » unde au prima casă de rugăciune e drum de un ceas de vreme pentru cei bătrâni, greu să-l străbați și asta mai ales în iernile lungi și bogate în înghețuri și zăpezi, dar și în sezoanele ploioase. Aici « pe deal » unde și-au construit noul locaș de închinare frații sunt mai mulți și cam toți vârstnici ; așa se face că n-au fost nici un fel de disensiuni în înfăptuirea a-cestui vis al lor despre care sunt cu toții de acord că este o necesitate adevărată, bucurându-se de el.   

    Și iar sunt nevoit să îmi opresc șirul povestirii pentru că iată începe slujba sfântă de « Sfințire a noii biserici – Consacrarea casei de rugăciune » așa cum s-a încetățenit la noi expresia aceasta în ultimii ani. Știați probabil că pentru fruntașii Cultului Penticostal din România acest cuvânt este dintre cele mai des utilizate ; am aflat cu prilejul de față că avem până acum în țară 2746 de case autorizate ca lăcașuri de închinare pentru frații penticostali, evident special construite în scop de închinare, că în duminicile următoare, unul după altul, vor fi dedicate noi așezăminte penticostale de cult…

    Spre bucuria și cinstea băițenilor lista invitaților la această sărbatoare sfântă, a personalităților prezente este mai mult decât onorantă. Pentru prima dată este prezent în satul lor chiar președintele Cultului penticostal, fratele păstor Pavel Riviș Tipei. Dar în același timp sunt prezenți primarul localității, preotul catolic, supraveghetorul comunității penticostale regionale de care aparțin, un pastor româno-american, păstori și lucrători penticostali din Baia Mare, și satele de primprejur, grupul vocal Bethel din Sârbi, corul, păstorul și un grup numeros veniți din Banat, orașul Sânicolau Mare, mulți dintre ei urmași ai fiilor  satului, că pe vremuri tinerii plecau să-și caute rostul prin zonele mai bogate ale țării așa cum astăzi ’încercăm marea cu degetul’ prin Spanii și Italii…

    Rugăciunile rostite au fost fierbinți și pline de patos, cântările armonioase, vesele și pătrunzătoare, iar predicile mișcătoare și îmbrăcate într-un veșmânt ceremonios și foarte cucernice.

    Mă așteptam la o procesiune lungă și bogată în repetiții, așa că după un timp am încercat să fac câțiva pași pe ulițele satului. Atmosfera de duminică molcomă, fețele zâmbitoare ale oamenilor, ‘te-deum-ul’ plăcut și totuși cam sec ce răzbătea de sub cupolele impozante ale bisericilor tradiționale și mai ales sârguința cu care unul dintre săteni se îndrepta spre noua casă de rugăciune m-au făcut să nu zăbovesc pe alături. Doar că am reținut cuvioșia cu care oamenii care mai erau rămași pe acasă aveau ferestrele deschise și privirile îndreptate spre locul din care difuzoarele împrăștiau peste sat cânt de pace și vestea bună a mânturii ; mașina poliției revenea și ea destul de des prin preajmă.

    Toate vorbele rostite, deși am pierdut o parte din mesajul evanghelic în timpul cât am zăbovit pe ulițele satului de sub codru, toate cuvintele au fost de mulțumire adusă Tatălui ceresc și de încurajare a obștii creștine să trăiască în pace și în armonie, să fie buni gospodari, să cultive omenia, să păzească credința, să nu slăbească în credincioșie.

    S-au făcut dese referiri, fără să se pomenească vreun nume și la cei care au dăruit din prisosul visteriei lor pentru ca această casă de rugăciune cu circa 200 de locuri să poată fi pusă la dispoziția credincioșilor în timpul scurt de numai un an și trei luni ; oare de ce le-o fi zicând « sponsori » ? Așa cum bine băga de seamă unul dintre diaconii ce m-a însoțit în această plăcută misiune, înalții noștri ierarhi au preluat și preiau cu mare ușurință cuvinte și denumiri cu conotație politică, chiar și de ar fi ușor vulgare, dar se feresc ’’cu sfințenie(!)’’ de cele ‘tradițional-creștine’ : Așa se face că nu zicem « Sfințirea Bisericii » deși cunoaștem și recunoaștem și această valență a cuvântului, a expresiei ’’sfânt – pus deoparte pentru Domnul’’ și am putea să o folosim cu folos și acoperire pentru « dedicarea-consacrarea » locașurilor de închinare și a bărbaților care ‘oficiază’ în ele. În schimb avem președinte în loc de episcop, avem secretar general (oare de ce, sau pentru ce ?)  și până nu demult am avut și inaugurare, ca la ’’ceapeu’’, atunci când se dădea în folosință o nouă casă sfântă!

    Apropo, am aflat tot aici că au avut bieții săteni și CAP în sat și că în trei săptămâni de la darea edictului de demolare nu a rămas urmă nici de vită nici de văioagă, nici de ceapiști ; numai că împărțirea prăzii nu s-a făcut frățește cum a fost vorba la inaugurare. La drept vorbind nici nu aveau ce împărți.

    De aici aș trece direct la frumoasele cuvinte bine ticluite prin care înaltul ierarh penticostal a încheiat serviciul divin proclamând autoritatea divină asupra locașului de închinare și asupra credincioșilor din el : loc unde Dumnezeu să fie glorificat, unde Evanghelia să se vestească în dimensiunea ei pură și însoțită de putere, unde Duhul Sfânt să se exprime prin semne vădite, oamenii să fie luminați și transformați și mântuiți. În rugăciunea rostită de dumnealui a stăruit și în a cere protecție divină împotriva dezbinărilor, împotriva duhurilor răutății, a descurajării, a influențelor demonice…

    Bine și înțelept au procedat toți cei care au rostit aici în public Numele Domnului în această zi de minunată sărbătoare, iar  punctualitatea cu care a început, s-a desfășurat și încheiat procesiunea, mult mai repede decât mă așteptam, i-a surprins plăcut pe toți cei 500-600 de participanți, fie că au reușit să se înghesuie înăuntru, fie că am participat de afară în același duh al închinării și smereniei creștine. 

    Nu aș vrea să rămân dator, cu o scurtă referință măcar desprinsă din cuvântul pe care l-a rostit pastorul Vasile Câmpian venit din Portland, Oregon, după cum am înțeles în calitate de trimis al unor fii ai satului trăitori pe pământ american și probabil « sponsori » de nădejde, după regula bine știută și aproape sigur epuizată.  L-am reascultat cu plăcere după ce îl întâlnisem cu ceva timp în urmă și în capitala UE.   De data aceasta a confirmat printre altele și faptul că America este zguduită de criză, că acolo oamenii își pierd cu gămada, locurile de muncă, veniturile, casele, averile ; și românii plecați de zeci de ani peste ocean, nici ei nu sunt scutiți… 

    Președintele lor, atât de vârtos ales, despre care s-a vorbit atât de mult și care vorbește atât de mult… nu face de fapt nimic pentru omul de rând supus recesiunii ; de face ceva o face în favoarea bogătașilor, a bancherilor și miliardarilor care l-au susținut și pe care se bizuie și acum. Ne-a asigurat însă - și asta ne-a bucurat mult - că credincioșii români de acolo în vremuri de prosperitate ca și în cele de criză, în bogătie sau în lipsuri își pun nădejdea în Împărăția care va veni, că îl așteaptă pe Mesia Ceresc, nu un conducător omenesc ce ar putea să îndrepte vremile și căile oamenilor…

    În biserica românească penticostală din Portland, poate cea mai mare din toată diaspora noastră, unde dumnealui este pastor asistent, Duhul Sfânt se revarsă ca și peste apostoli la început, oamenii și tinerii urmează calea credinței ; acum o săptămână frații de acolo au organizat un botez în apă : 60 de persoane au fost botezate în râul Columbia…

    Nici pe ’’fratele președinte’’ Luțu Tipei nu l-am mai văzut de mult ; ne-a impresionat râvna cu care ’slujește’, impetuozitatea și ingeniozitatea cu care își prezintă mesajul, modul înțelept în care îmbină citatele biblice cu experiența dumnealui și cu tradiția penticostală pe care o respectă, o cultivă chiar.

    Speram ca la ’agapa – masa de dragoste’ ce s-a servit la căminul cultural să ne putem saluta, să aflu și câteva din preocupările și grijile și povețele dumnealui, dar acolo n-a mai venit… 

    O echipă foarte harnică de ospătari ai comunei ne-au servit repede și cu multă bucurie pe cei, pe puțin, 400 de frați meseni pe care mirosul pătrunzător și îmbietor de sarmale ne-a readus mai aproape de pământ. L-am întrebat pe unul dintre ei - și m-am străduit să îl ghicesc pe cel care să fi fost șeful  - cum ar explica în satul lor cu puțin tineret o creștere atât de mare a numărului credincioșilor penticostali ? « Nu știu !» a fost răspunsul răspicat, aidoma cântului acelei păsări ce își strigă numele doar până la sfârșitul primăverii și pe care mi-ar fi plăcut să o aud și astăzi, că nu degeaba am străbătut zeci de kilometri pe sub poalele codrului!  ’’Dar văd că ne serviți cu mult zel, cu zâmbet larg…  cred că ne respectați, ne iubiți chiar !?’’ am continuat…

    « Respect pe toți oamenii » a venit prompt și al doilea și ultimul răspuns, după care a fugit să mai aducă o strachină de sarmale. Sunt convins că a spus adevărul așa cum tot ce s-a spus și propovăduit în acea zi la Băița de sub Codru nu numai că mi-a plăcut și am ascultat cu încântare, dar chiar mărtuirisesc că a fost adevărat și vrednic de primit, Domnul merită toată lauda pentru fericitul prilej ce mi-a hărăzit !

    În schimb grupul de tineri adunați în preajma dirijorului de cor din orășelul bănățean cu care am stat iarăși de vorbă au fost mult mai îmbelșugați în a-și destăinui impresiile, în ciuda faptului că e știut lucru : cel care crede și se ține de sintagma că ’’Eu mi-s bănățean’’ și se dă și lat în frunte, că doar ’’Banatu-i fruncea’’ nu vorbește multe. Au admirat și le-a plăcut mult peisajul deluros din această parte a țării, Maramureșul, nu cel istoric ; le-a plăcut casa de rugăciune în care au cântat și s-au închinat, iubesc cântarea sfântă, cuvântul de învățătură creștină și părtășiile frățești și sarmalele românești și munca și viața și veșnicia pentru care se pregătesc cu sârg și elan tineresc…

   Ei cred că e adevărat ce spun bătrânii lor truditori pe câmpia încinsă de căldura verii de unde au pornit de două zile, că dacă fiii satului s-ar întoarce toți acasă atunci adunarea din Sânicolau care numără la 500 de membri ar crește până pe la 2500. Poate că-i drept, îi știu și eu pe câțiva dintre ei. 

    Pe drumul spre casă ne mai asigurăm încă o dată că a fost înălțător momentul, că o adunare creștină nu seamănă cu un ’sediu de ceapeu’, că Domnul binecuvântează străduințele celor mai neînsemnați credincioși și le ascultă rugăciunile le împlinește năzuințele.  Rămân și semne de întrebare… De ce oare mulți tineri codreni nu urmează în credincioșie calea și pilda și credința părinților ?

    Însă cea mai nouă și stăruitoare pare a fi întrebarea : cum îi vor primi fiii gliei de ar fi să se întoarcă în satul lor, la vatra lor, pe toți fiii pribegiei ?  De ar veni acasă toți plecații noștri din Italii și din Spanii și Britanii, de s-ar prezenta la porțile cetăților de obârșie spășiți americanii, între ei și acei păstori cu toiag slab sau strâmb de care unii au făcut atâta vorbire în ultima lună, oare cum s-ar înveșmânta iubirea creștină din noi ? Oare cum ar vorbi glasul sângelui de frate ce apă nu se face ? Ar exista și batjocotitori și neprimitori și hulitori ?

    Oare Domnul care cârmuiește vremurile și alege, ori leapădă popoarele, oare să aducă El timpul când vom aduna colecte, când vom face ’sponsorizare’ pentru cei care în anii ce au trecut au strâns averi în America de ne-au construit și nouă sute și sute de lăcașuri de închinare ? Și de va veni vremea să se întoarcă roata, oare vom ști să găsim echilibrul, măsura dreaptă ?

    Dar casele noastre de rugăciune, tot mai multe, mai frumoase și mai trainice să aibe oare ceva în comun cu sediile CAP-urilor ?  Că într-o vreme frații ziceau că le inaugurează ; auzi ’inaugurează’ biserica !?  Eu cred că Domnul o sfințește, că El iubește și binecuvântează Biserica Lui vie, dar și casele în care ne adunăm, ne închinăm și învățăm despre El și Calea Sa.  AMIN